Irina Petraș despre „Jurnal la Klausenburg” de Octavian Hoandră

Octavian Hoandră,
Jurnal la Klausenburg
Cluj-Napoca,
Editura Eikon, 2011,
158 pag.

Două cărţi de proză, o asiduă înrolare jurnalistică şi revenirea, nel mezzo del cammin, la literatură, în haine de poet, într-o formulă incitantă, ramificată. Klausenburg e numele german al Clujului, dar şi al unei noi cafenele cu atmosferă de zwischeneuropă updatată, la doi paşi de colţul unde se întâlneau, în interbelic, „filosofii ageri ai răspântiilor”; o fac şi azi, neobosiţi, reconstituind o replică decăzutei Arizona. Alături, poarta înaltă ce duce spre „Tribuna”, „Steaua”, Filiala clujeană a USR. Peste drum, se ruinează încet Continentalul (fost New York), sediu al „Gândirii” de odinioară. O situare strategică. Poemele sunt escortate de Ion Mureşan („o carte despre vitrină, despre amăgitoarea ei transparenţă”) şi Alexandru Vlad (căruia, fine şi imponderabile, poemele i se par epifanii). Octavian Hoandră mai adaugă un detaliu înscenării: „din momentul în care am citit că Hemingway scria în cafenea, mi-am dorit să fac la fel […] Să stai pe «capră» la bar, să fumezi o havană, să priveşti prin geamul de la stradă şi prin oameni, departe, să-ţi aduni gândurile… Să scrii”. Cu datări pe zile, ore, minute, într-o succesiune care să dea iluzia de înaintare, Jurnalul e transcrierea melancolică, nostalgică, în tonuri de miere neagră şi ritmuri de muzici vechi, a unor locuiri eşuate: „aşa a intrat roger / waters / în klausenburg cafe / scoţând din buzunarul de la piept / în dulcea lumină a dimineţii / sufletele unei întregi generaţii / de rataţi / fumători / şi beţivani / ce nu-şi găsesc locul nicăieri / era prima cafea a zilei…”
Cafeaua e ristretto, ca vârsta în crepuscul, ritualul abia încropeşte o prezenţă, căci ochiul alunecă în peisaje care doar în amintire mai au contur, Clujul, dar şi Sibiul pâlpâie în versuri de o uleioasă extenuare, ca minuni pierdute. Viaţa ca o cafenea se consumă în aşteptări vane şi însoţiri fugare – cu Scott Joplin, Scarlatti, Pessoa, Mahler, John Barbirolli, K. Jarrett, Whitman –, un livresc de lumi apuse, căci „s-a lăsat pe nesimţite întunericul”, iar „clipele mici trec”. Dincolo a trecut şi el, căci „nimeni nu mai are timp de sentimente lungi”, „tinerii nu mai au cărţi sub braţ”, iar ţara de „amărăciuni vechi” se clatină pe cumpăna resemnării. Sub vulnerări de tot soiul, abia se mai vede „lumina captivă şi tandră”, „era dimineaţă şi soarele chicotea leneş”. Cuvintele „mici şi fragile” respiră greu, îngânând depărtări şi umbre: „şi totul se petrece / în spatele tău cumva”.

Irina Petraş

Articol apărut în „România literară” (Nr. 1 (06/01/2012 – 12/01/2012))