operă

și Dumnezeu

]]> http://blogdeeditor.blog.com/2012/05/04/fotbal-opera-si-dumnezeu/feed/ 0 http://blogdeeditor.blog.com/2012/03/14/lansarile-editurii-eikon-la-zilele-revistei-%e2%80%9ecaiete-silvane%e2%80%9d-zalau/ http://blogdeeditor.blog.com/2012/03/14/lansarile-editurii-eikon-la-zilele-revistei-%e2%80%9ecaiete-silvane%e2%80%9d-zalau/#comments Wed, 14 Mar 2012 09:24:30 +0000 vasilegdancu http://blogdeeditor.blog.com/?p=506 Editura Eikon este invitată la Zilele „Caiete Silvane” în Zalău, unde va lansa patru volume de poezie:

Ştefan Doru DĂNCUŞ, Casa memorială Dăncuş;

Daniel MOŞOIU, Poeme din mers;

Daniel SĂUCA, Clopotele raiului;

Viorel TĂUTAN – Doina IRA, Speranţă renăscută.

Manifestarea va avea loc

vineri, 16 martie 2012,

la Sala Porolissum a Consiliului Judeţean Sălaj,

începând cu ora 16.

Dacă sunteți prin Zalău, vă așteptăm cu drag!

]]> http://blogdeeditor.blog.com/2012/03/14/lansarile-editurii-eikon-la-zilele-revistei-%e2%80%9ecaiete-silvane%e2%80%9d-zalau/feed/ 0 http://blogdeeditor.blog.com/2012/03/08/din-ciclul-si-eu-am-o-mama/ http://blogdeeditor.blog.com/2012/03/08/din-ciclul-si-eu-am-o-mama/#comments Thu, 08 Mar 2012 10:07:46 +0000 vasilegdancu http://blogdeeditor.blog.com/?p=503

Sfânta și rebelul

cu modestia cuvenita, pentru că e vorba (și) despre noi dar cu mare bucurie, pe care vrem să v-o împărtășim, pentru că e vorba despre noi toți, mulțumim că ați fost și sunteti alături de noi: autori, librari, cititori, vorbitori, colaboratori, organizatori și gazde bune! Mulțumim din suflet tuturor!! Iar dlui Vasile Gogea, autor (și) „eikonic”, o caldă îmbrățișare pentru sporul de „imagine a cuvintelor”!

http://vasilegogea.wordpress.com/2012/03/03/un-important-premiu-pentru-editura-eikon-la-tirgul-international-de-carte-librex-iasi/

Cu aleasă considerație pentru tot ce faceți, împreună cu noi sau nu…

Valentin Ajder și Vasile George Dâncu
directori fondatori

Editura EIKON
imaginea cuvintelor
www.edituraeikon.ro

De altfel Radu a publicat două cărți de teatru, a doua, cea sus pomenită, și prima “Ce dracu se-ntâmplă cu trenul ăsta?” (publicată tot la Eikon în 2004).

Noi am avut o înțelegere, un contract pe un șervețel imaginar, într-o crâșmă, cum că toate cărțile de teatru scrise de Radu Țuculescu să apară la Editura Eikon.

Felicitări și la mai multe piese de teatru publicate și jucate!

Doooamneelor și dooomniilor, să bată gongul! Și mai repede!

Let’s google!

Iată poemul:

online

google este tatăl meu

de la el am învățat cum se face

nodul la cravată

am apelat  la el

de mai multe ori într-o singură zi

decât la tata în toată viața mea

eu și cu tata

plutim în derivă prin spațiul virtual

ne mai trimitem câteodată mailuri

el îmi trimite anecdote misogine

și ecuații al căror rezultat final este

femei egal probleme

eu îi trimit teste de atenție și aplicații

care îți determină vârsta creierului

to: tata

subject: [No subject]

am citit undeva pe net că

anul acesta se vor genera

4 exabiți de informație unică

vom fi mai conectați ca niciodată

Din volumul „Când va veni ceea ce este desăvârșit” de Andrei Dósa, Editura Tracus Arte, București, lansat astăzi la  Cluj.

Din volumul Datoria vieţii noastre de Vasile Pârvan (Editura Eikon), care reproduce, într-o ediţie anastatică, textul din 1928 tipărit la Institutul de Arte Grafice „Ardealul” Cluj, precedat de un cuvânt înainte al prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop (membru titular al Academiei Române), şi care va fi lansat luni, 27 februarie 2012, la Biblioteca Universitară Centrală.

de Ioan-Aurel Pop

Vasile Pârvan – dincolo de marea sa creaţie de specialitate, de rolul său de fondator al arheologiei româneşti şi al unor instituţii culturale fundamentale – rămâne părintele Universităţii din Cluj, acel spiritus rector al celui mai important aşezământ de studiu, educaţie şi cercetare din Transilvania. În marea sa operă de dăruire pentru comunitate, operă considerată adevărată misiune, gânditorul „a trasat marile linii ale temeliilor” Universităţii; „el a lucrat la selecţionarea slujitorilor ei; el i-a fixat în forme magistrale menirea; el i-a inaugurat, cel dintâi, activitatea, ca profesor, prin profetica lecţie despre Datoria vieţii noastre” (Onisifor Ghibu).

Onisifor Ghibu (decanul, în 1928, al Facultăţii de Litere şi Filosofie) considera că, la împlinirea unui deceniu de funcţionare a Universităţii româneşti, cel mai potrivit dar pentru studenţii Almei Mater era lecţia de viaţă şi de morală cu „gândurile şi năzuinţele celui mai adânc dintre cugetătorii, propovăduitorii şi întemeietorii” instituţiei. Era numit, fireşte, Vasile Pârvan. Aducem astăzi, la rândul nostru, în atenţia studenţilor şi a profesorilor aceleiaşi venerabile instituţii, acelaşi mesaj profetic al marelui creator şi ctitor menţionat. Unii se pot întreba ce rost mai are astăzi, după aproape un secol, mesajul rostit patetic, la scurt timp după Marea Unire, de către un spirit superior, dar care a trăit într-un timp finit şi într-un loc definit.

După lectura câtorva pagini însă, cititorii se vor lămuri că textul este o lecţie intelectuală perenă, care transmite idei, în cea mai mare măsură, general valabile, universale, unele chiar cu valoare de maximă. Meritul mare al mesajului pârvanian este proiectarea sa de la început spre viitor. Textul are în chip evident două planuri. Cel dintâi este marcat de dezamăgirea faţă de un prezent care ar fi putut să fie sublim, în expresia „Poemelor luminii” ale lui Lucian Blaga (ne situăm, sub aspect cronologic, după împlinirea idealului naţional), dar care era marcat de tare profunde, de un „materialism” iremediabil, de laşitate şi goană după profit. Al doilea plan este cel al speranţei şi al încrederii într-un viitor destinat II tinerei generaţii, care urma să fie plămădită în acord cu ideea de Universitate autentică, întruchipată de noua instituţie de la Cluj. Vasile Pârvan apare în postura de demiurg, cu statura personajelor similare din mitologia greco-romană, capabil, împreună cu cele mai curate suflete, să sfarme din temelii o lume rea, schiloadă, nereuşită şi s-o schimbe cu una ideală. Pentru el, popoarele trăiesc prin creatorii de gânduri noi şi prin cei revoltaţi, nemulţumiţi cu tangibilul şi cotidianul; şcoala este menită să dea societăţii oameni animaţi de flacăra ideii, în ciuda cadrului nefavorabil; în făurirea unor asemenea oameni, rolul principal revenea Universităţii, obligate printr-o „datorie” superioară să procedeze la „marea reformă spirituală”. În raport cu cei „înălţaţi”, fără niciun ideal moral, „în vârful piramidei sociale”, cu „rătăcirea contemporanilor” orbiţi de iluzia banului şi de spiritul gregar, vizionarul revine la Universitatea Naţională a Daciei Superioare, pe care o vede drept „confraternitate universală”. Este vorba despre o comunitate a egalilor, menită să selecţioneze şi să cultive „sufletele superioare”, eliminând mediocritatea şi incapacitatea. Spiritul elitist este aici evident, dar este justificat de două corecţii: 1) Universitatea este prin esenţa sa un empireu al celor aleşi; 2) fiecare om are un loc al său unde se poate desfăşura în comunitate, fiindcă „nicio inteligenţă omenească, oricât de modestă, nu poate fi total inutilizabilă pentru scopurile societăţii”; iar menirea dascălului este „să aprindă scânteia” potrivită la omul potrivit. Din opera de instruire şi de educaţie morală superioară a Universităţii ar urma să rezulte o generaţie capabilă de „purificarea” societăţii, potrivită să înţeleagă specificul civilizaţiei noastre rurale ancestrale, închise într-o carapace de apărare, care-i ascunde profunzimile, accesibile numai vizionarilor şi generoşilor.

Vasile Pârvan analizează şi naţionalul, conceptul şi realitatea numite naţiune română, trecându-le prin filtrul unei lucidităţi raţionale, dar aureolate de un spirit avântat. El vrea să contribuie la declanşarea trecerii de la „stadiul vegetativ-etnografic” la acela „cultural-creator” sau de la o anumită închistare naţională ţărănească spre stadiul a ceea ce este general uman şi universal valabil. În acest sens, intelectualitatea nu se poate împlini în plan cultural superior decât printr-un „antrenament spiritual” în mediile culturale ale altor naţiuni, trăind plenar experienţa universală şi toate marile modele de creaţie. Cu toate acestea, sufletului românesc nu i se potriveşte pe deplin – crede marele gânditor şi dascăl – decât ideea romană, devenită „ideea-mamă” a culturii noastre. Ea vine din străfundurile originii noastre, prin sigiliul etern al Romei imperiale, dar a fost reînviată în secolul al XVII-lea de către cronicarii moldoveni şi revigorată de-atunci mereu, prin varii mijloace, cu urmare mai întâi a modelului Italiei şi apoi al „Franciei”. În acest context, istoricul ridică un imn de glorie latinităţii, de unde şi-ar trage seva „suprema splendoare a culturii creatoare româneşti”. Din această sevă, înviorată de modelele germanice continentale şi anglo-americane, s-ar putea ajunge, prin voinţă conjugată şi curată, la trăirea „ideii pure” de către întreaga naţiune, prin iniţierea mai întâi a tinerilor la „mişcarea din lumea ideilor”. Astfel, creaţia supremă, la care ar avea acces cei „inspiraţi”, ar putea exprima viaţa adevărată, ieşită dintr-un „demon lăuntric” şi din „nebuna jubilare a găsirii armoniei” dintre gând (idee) şi materia inertă (adusă astfel la supunere). În acelaşi sens, treptat, prin biruinţa ideii pure, s-ar trece de la sub-om la om şi de la om la zeu. Cei chemaţi să facă acest drum înaripat ar fi tinerii, pregătiţi special, de către profesori dăruiţi, să ajungă la stele, între zei, aidoma lor, prin taina creaţiei.

Toată pledoaria lui Vasile Pârvan se adecvează conţinutului maximei latine Per aspera ad astra (Pe căi aspre se ajunge la stele). Este un mesaj profund spiritualizat, în care se întruchipează parcă ideea pură, ca un porumbel alb, ingenuu, dar palpabil. La Vasile Pârvan, lumea ideilor dobândeşte formă şi volum, există aievea şi – parafrazând psalmul arghezian – parcă ai putea-o atinge strigând: Este!

Marele istoric transmite însă – dincolo de avânturile postromantice ale filosofiei sale – un discurs profund realist şi umanist. Contrar aparenţelor, în plan secund şi ascuns, stau cumpătarea şi echilibrul (Aurea mediocritas sau „calea de mijloc e cea de aur”), dublate de o surprinzătoare modernitate. Elitismul său nu este însoţit niciodată de dispreţ faţă de poporul neinstruit şi gregar, care poate şi trebuie să fie modelat de lideri bine pregătiţi şi dezinteresaţi material. Militând pentru o comunitate a egalilor întruchipată de universitate, maestrul nu acceptă nici „uniformizarea gândului” şi nici „reglementarea” creaţiei. El visează însă cu toată fiinţa sa la formarea unor „preţuitori de suflete”, la evitarea „mecanizării industriale” a lumii ideilor, la formarea unei universităţi complet noi, setoasă de cercetarea adevărului, de sublimul creaţiei, de înţelegerea frumosului, de descrierea şi explicarea lumii. Cheia reuşitei este pentru Vasile Pârvan „tăria de caracter” („singura nobleţe adevărată în lumea muritorilor”), pe care ar vrea s-o vadă multiplicată la nivelul tuturor semenilor, mai ales al celor chemaţi să conducă prin plasarea lor în posturi de decizie.

În centrul universului colectiv al învăţatului se află naţiunea („Supremul scop al luptei noastre este spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural-creator care e naţiunea”), o naţiune însă animată de spirit şi de idee, trăitoare demnă între celelalte naţiuni. Pârvan, în ciuda marilor ispite, nu cade niciodată în naţionalism şi exclusivism naţional. El preţuieşte în chip realist lumea rurală românească, căruia Sămănătorismul îi ridicase calofile statui, iar marii scriitori aveau să-i aducă „elogii” (Lucian Blaga, „Elogiul satului românesc”) şi „laude” (Liviu Rebreanu, „Laudă ţăranului român”), preţuite ca valori literare, dar depărtate de lumea reală. În acelaşi spirit, cel evocat critică, folosind alte cuvinte, „formele fără fond”, în spirit maiorescian, sau face apeluri originale la sincronizarea culturii noastre cu cea occidentală, în cheie lovinesciană. Secretul vieţii eterne a naţiunii este pentru el „universalul uman”, iar pentru aceasta, „confraternitatea universitară” trebuie să-i convertească pe români la „cultul ideii pure”. Combate dacismul exagerat şi autohtonismul ancestral, socotit de unii în afara limitelor temporale, fiind prin aceasta un critic acerb ante litteram al protocronismului: nu doreşte o „românizare feroce” în spirit „vegetative etnografic”, ci o continuă umanizare întru sublimul uman universal şi nici preamărirea culturii superioare a unei naţiuni, ci cunoaşterea culturilor cât mai multor naţiuni. Creaţia umană autentică este pentru el prelungirea creaţiei divine, iar omul creator, stăpân al ideilor, se situează deasupra formelor, rămase apanajul epigonilor, visători la iluzoriile vremuri de aur de-odinioară.

Această luptă titanică pentru spiritualizarea vieţii trebuie să devină – spune maestrul – scopul confraternităţii universitare napocense. Universitatea este menită să aducă „mai mult gând” (în detrimentul materialismului vulgar şi rece, care perverteşte sufletele), contribuind la descătuşarea puterii latente a naţiunii române, în concertul naţiunilor lumii. Vasile Pârvan este dezamăgit şi critic faţă de lumea sa, dar nu este sceptic faţă de puterea profesorilor şi discipolilor, capabili, în armonie, egalitate şi concurenţă loială, cu ajutorul democraţiei spiritului, să construiască o lume nouă, generoasă şi pură. Mesajul său a putut părea multora prea idealist şi chiar naiv, prea ancorat în stele, pe fondul unei neîncrederi evidente a unora în forţa de creaţie spirituală a românilor. Se vehiculau atunci, după Unirea cea Mare, în chip făţiş idei deloc măgulitoare faţă de capacitatea naţiunii române de a-şi organiza viaţa academică şi de a clădi la Cluj un edificiu universitar performant. Întrebarea rostită adesea atunci era: „Cum să se poată ca românii – fatalişti, neinstruiţi, inculţi şi născuţi spre a fi veşnic supuşi – să organizeze şi să administreze educaţia şi cercetarea universitară?” Vasile Pârvan a venit la Cluj din a sa Moldovă, trecând pe la Bucureşti, cu un mesaj general-uman, spre a ne spune răspicat că se poate, că se poate chiar la Cluj, prin marele organism naţional care era Universitatea Daciei Superioare. În două decenii – şi în unele domenii chiar mai devreme –, cu eforturi conjugate, creaţia din 1919 a devenit un model de universitate central-europeană, cu premiere de cercetare şi de creaţie unice, multe de nivel mondial. Să citim în această „cărticică” despre modul modern de organizare a Universităţii, să înţelegem statutele, principiile, viaţa din colegii şi facultăţi, din institute, seminarii, laboratoare, ateliere, să reflectăm la ceea ce erau „extensiunea universitară”, misiunile în străinătate, politica şi cultura socială şi naţională, publicaţiile ştiinţifice, misiunile ştiinţifice din ţară sau jocurile olimpice universitare! Vom vedea cât de actuale sunt unele dintre aceste realităţi, cât de solid fuseseră gândite şi cum se proiectau ele spre viitor. Ştiind cât de serios fuseseră construite temeiurile moderne ale Universităţii, vom înţelege mai bine ce „datorie” avem şi ce responsabilitate apasă pe umerii noştri. Cunoscătorii spun că forţa popoarelor şi statelor stă în perenitatea instituţiilor lor, în conservarea marilor ceremonii prin care viaţa merge cu demnitate înainte. Suntem onoraţi că Universitatea noastră este o astfel de instituţie, păstrătoare a marilor ceremonii fondatoare, care, pornind de la tradiţie, primenesc comunitatea şi viaţa.

Regimul comunist a convertit şi pervertit multe din vechile idealuri, fără să poată înăbuşi însă complet menirea Universităţii, iar căderea acestui regim a redeschis marile avânturi ale instruirii, educaţiei şi investigaţiei. Se cuvine să construim viitorul cu privirea aţintită spre viitor, dar temeiurile, forţa şi încrederea ne vin din trecut, care, cum spunea Faulkner, nu e niciodată mort şi nici măcar nu e trecut. Cu toţii purtăm în noi – conştienţi sau nu – trecutul, unii cu indiferenţă sau anxietate, iar alţii cu demnitate şi curaj. O mostră de trecut demn şi curajos – adevărată lecţie despre lume – este acest mesaj din 1919 al lui Vasile Pârvan, rămas în continuare, în multe privinţe, Datoria vieţii noastre. Să-l recitim, să-l înţelegem şi să-l preţuim, întru gloria unei instituţii care se cheamă cu mândrie Universitatea noastră.

 Gaudeamus igitur!

Din volumul Datoria vieţii noastre de Vasile Pârvan (Editura Eikon), care reproduce, într-o ediţie anastatică, textul din 1928 tipărit la Institutul de Arte Grafice „Ardealul” Cluj, precedat de un cuvânt înainte al prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop (membru titular al Academiei Române), şi care va fi lansat luni, 27 februarie 2012, la Biblioteca Universitară Centrală.

Întîlnirea autorului cu cititorii fiind programată la Bastilia (librăria din Bucureşti) se poate presupune că ecourile revoluţiei (generic vorbind) nu vor lipsi! Dar zgomotul “ghilotinei” va fi înlocuit - nu mă îndoiesc – de alocuţiunile tandru-savante ale valoroşilor săi invitaţi speciali.

Post apărut pe Gogea’s Blog.